Privind prin infinitul alb

Fiecare an - fiecare vis,

Fiecare fulg – un drum spre paradis;

O clipă de fericire fără compromis,

Un nou început – nimic interzis!

Vânt, frig, viscol – toate-s în zadar,

În lumina norilor, căldura învinge.

Ne-nălţăm sper cer cu suflet murdar,

Iar însăşi viaţa pe noi ne atinge.

Înveliţi în vise, tremurând din gene,

Cu gânduri nescrise, ‘naintăm în vreme.

Plini de bucurie ne propunem iar,

Ca-n Ajunul ‚esta să facem un dar.

Alegoria iubirii

Acelaşi fior; aceiaşi strămutare;
Bătaia inimii şi visul ce dispare.
Dormim adânc şi neclintim pământul,
Dormim adănc până ne vine rândul.

Deschidem ochii, luându-ne zborul
Simţim fiorul ce ne flutură părul.

Mâhnirea ne cuprinde, ne abate
Dar o iubim, fiindcă ea face parte
Din dragoste şi freamătul ce-l susuri,
Din ura ce o porţi fără cusururi.

Plângând

Frânturi desprinse din trecut
Imagini triste ce te lasă mut;
Un gând năvalnic iar străbate cerul
Aşteptând ploaia, să răsară curcubeul.

Închid ochii şi aştept să vină
Acel gând, dornic de lumină;
Îndrept privirea către nesfârşita mare
Şi îmi doresc să fiu din nou plină de sare.

O picătur-apare din senin,
Şi vântul aspru iarăşi bate lin.
Deschid fereastra îndreptată către munte,
Iar la final doresc prea multe!

Neputinţă

Aş vrea să plâng, dar nu pot.
O rană  îmi străbate sufletul şi mintea,
E un pumnal ce îmi străpunge firea.

Aş vrea să plâng, pasiunile să fie lacrimi.
Tristeţea să devină simple patimi
Ce ard în timp fără simţite asprimi.

Aş vrea să plâng, să nu adulmec focul cel sălbatic.
Să pot să trec cu nepăsare printre Graţii,
Să fiu eratică dar fără erzii.

Aş vrea să plâng şi să sting ultima parte din jăratic.

Vis de copil

Alb, pur şi infinit.
Un copac mic şi colorat răsare de nicăieri, crescând şi ajungând la maturitate;
În jurul lui apare un câmp înflorit, care aduce zâmbetul pe buze pornind de la prima petală.
Copilul se visează alergând, poate chiar zburând;
Apar şi personajele de poveste care îl ajută să parcurgă propria-i poveste.
Vis de copil, abstract, inocent,
Ce nu poate fi distrus de nebunia lumii în care trăim.

Reverie

Văzduhul fin străfulgerat de-un fulger;
Adie marea mare de nisip!
Stă valul sur însângerat şi plânge
Patima zării-n răsărit.

E mare-amar, unde era şi nu e,
Simt calmul mării-evaporat;
Miroase-a pâine caldă şi tămâie
Şi cred acum că totu-i terminat.

Cer

Poate  ca  cerul spune mai mult decat este...

Despre natură...

Natura se repetă retoric!
Imaginaţia ne spune tot,
secretul ei încă nedesluşit este arma noastră în ajutorul vieţii.
Viaţa e patetică pe lângă natură.
Natura conţine viaţa, moartea şi o putere absolută asupra inconştientului uman.
Natura face omul sa fie om, omul fără natură fiind un nimic, un corp fără suflet.
Natura produce geniul, iar geniul o redă.
Natura e Dumnezeu....sau e mai presus de El!?...

Pe vremea lui Lucifer

Dimineaţă sumbră în culoarea luminilor stradale
Oraşul e o umbră sub cerul de un albastru mat
O femeie zgribulită merge pe stradă,
Iar infinitele ciori comunale acoperă cerul
Luna priveşte "natura" cum se trezeşte:
Câinii latră si ţiganii cântă,
Soarele răsare.
Oraşul izbucneşte.

În mine

O rană adâncă îmi străbate sufletul
Aş vrea să fie mai mult decât realitatea din inima mea!
Gânduri neomogene îmi străpung mintea
Şi dor mai mult decât ai putea vedea.

Aştept, dar aşteptarea e lungă,
Hmm,...râd de infantilismul cu care o fac.
Gândesc, dar gândirea...
mă readuce la durere,
iar durerea, din păcate, e doar a mea!

Iluzie

Mă gândesc la mare. E un fel de obsesie, sau poate..., Nu! E o obsesie (trebuie să fie)! Ar putea fi altceva?
Cred că până la urmă e doar marea.
E un fel de lumină. Un ghid. Un ţel? Sau... e doar reverie.
Of! De ce trebuie să fie atât de greu? De ce trebuie să fie peste tot? E cu mine în gând aici şi acolo, mă însoţeşte peste tot şi-mi apare în faţa ochilor când vrea ea. E atât de impulsivă! Nu se gândeşte decât la ea... şi la mine, la noi două...o amintire.
Când ma gândesc la ea, am impresia că orice vis poate deveni realitate. Îmi dă putere să cresc, să mă înalţ, să fiu EU. Un EU aşa cum îmi doresc să fiu, nu cum sunt, un EU perfect în imperfecţiunea lui. Un vis ce ar putea deveni realitate.

O iluzie!

Călătorie

Închide ochii şi simte.

Simţi cum uiţi de tot?

Te înfăşori printre ramurile acelui copac pe care îl vezi în depărtare

El e puterea ta, ghidul tău aici:

ACUM el reprezintă inima, creierul şi sufletul tău. Te conduce.

Întinde mâna şi culege o floare, una din milioanele de flori pe care le vezi... Îi simţi gingăşia? E şi a ta, tu ţi-ai ales-o. Îi vezi frumuseţea? Aşa eşti şi tu, îi faci pe cei din jurul tău să vrea să te culeagă. Ştii că aşa e.

Nu observa norii de pe cer (gândurile tale negre), dar simte puterea cu care te atacă. E ploaia.

 Las-o să vină spre tine, primeşti-o cu braţele deschise, sărut-o pentru a-i simţi gustul.

 Niciodată ea nu te va cuprinde în totalitate. 

Ea se scurge de pe tine şi lasă razele calde ale soarelui să o elimine.

Tu vei fi mereu cald şi plin de viaţă, ploaia e doar trecătoare, ca orice supărare.

Abis

De unde ai apărut?
Cum ai ajuns aici, strângându-mă în braţe, uitând de toate:
Doi amici într-o prăpastie, nici nu îşi dau seama unde sunt, se au unul pe altul şi asta e tot ce contează...
Aşa şi noi, am căzut în aceiaşi prăpastie, ne-am cunoscut şi am început să cădem din nou şi din nou, doar pentru a ne revedea.
Prăpastia e totul, întâmplarea.
Repetarea e dorinţa, curiozitatea.
Iar revederea e iubire?
Aşa că:...
Iubirea se naşte din curiozitate?...

Poveste

A fost o dată un copil ce vroia să ajungă în cer. Credea că acolo va avea totul, va fi un zeu. Imensa lui dorinţă de supremaţie îl măcina zi şi noapte. Nimeni nu-l înţelegea, iar el nu înţelegea pe nimeni. Vroia să fie tot şi totul să fie al lui! Ani de zile a fost mâncat de ideea de a ajunge sus, viaţa trecea pe lângă el, dar El credea că e mai puternic decăt ea. Ajuns la bătrâneţe speranţa că visul sau va deveni realitate începu să scadă odată cu încrederea în sine. Începu să vadă tot ce a pierdut şi să aibă regrete. Regretele i-au fost sfârşitul. Nu a putut trăi cu ele şi s-a sinucis. Probabil aceasta a fost cea mai bună alegere din viaţă, pentru că în sfârşit a ajuns în cer. Dorinţa lui ar fi trebuit să devină realitate, dar cerul era plin de zei. Ştia totul dar se simţea mai neimportant decât pe pământ, căci pe pământ era o persoană unică şi avea o idee unică, ceea ce îl făcea să fie special şi simţea că va reuşi. Dar aici era un atotştiutor între atotştiutori, la ce bun? Mai bine ar fi fost un nimic între nimicuri, măcar atunci nu ar fi realizat ce este...
Trebuia să se remarce! Trebuia să fie mai bun! Dar cum?...

Amintire

Unde eşti?
te caut, te-am pierdut?
Iubirea ta îmi luminează chipul,
dar inima?
Inima te aşteptă plângând
Sperând,
nu vii odată?...
mi-e greu fără privirea ta
mângâietoere
fără palma ce-mi mângâie şoldul
fără sărutul tău
ameţitor
fără tine toate acestea duc la uitare
Uit tot ce pot:
la început a fost lumina
După au venit oamenii
şi acum e rândul vieţii
tot ce nu pot uita eşti tu.
Pe tine te caut, nu te uit.
O parte din tine va fi mereu lângă mine:
ea nu ma va lăsa niciodată să plâng!