Călătorie

Închide ochii şi simte.

Simţi cum uiţi de tot?

Te înfăşori printre ramurile acelui copac pe care îl vezi în depărtare

El e puterea ta, ghidul tău aici:

ACUM el reprezintă inima, creierul şi sufletul tău. Te conduce.

Întinde mâna şi culege o floare, una din milioanele de flori pe care le vezi... Îi simţi gingăşia? E şi a ta, tu ţi-ai ales-o. Îi vezi frumuseţea? Aşa eşti şi tu, îi faci pe cei din jurul tău să vrea să te culeagă. Ştii că aşa e.

Nu observa norii de pe cer (gândurile tale negre), dar simte puterea cu care te atacă. E ploaia.

 Las-o să vină spre tine, primeşti-o cu braţele deschise, sărut-o pentru a-i simţi gustul.

 Niciodată ea nu te va cuprinde în totalitate. 

Ea se scurge de pe tine şi lasă razele calde ale soarelui să o elimine.

Tu vei fi mereu cald şi plin de viaţă, ploaia e doar trecătoare, ca orice supărare.

Abis

De unde ai apărut?
Cum ai ajuns aici, strângându-mă în braţe, uitând de toate:
Doi amici într-o prăpastie, nici nu îşi dau seama unde sunt, se au unul pe altul şi asta e tot ce contează...
Aşa şi noi, am căzut în aceiaşi prăpastie, ne-am cunoscut şi am început să cădem din nou şi din nou, doar pentru a ne revedea.
Prăpastia e totul, întâmplarea.
Repetarea e dorinţa, curiozitatea.
Iar revederea e iubire?
Aşa că:...
Iubirea se naşte din curiozitate?...

Poveste

A fost o dată un copil ce vroia să ajungă în cer. Credea că acolo va avea totul, va fi un zeu. Imensa lui dorinţă de supremaţie îl măcina zi şi noapte. Nimeni nu-l înţelegea, iar el nu înţelegea pe nimeni. Vroia să fie tot şi totul să fie al lui! Ani de zile a fost mâncat de ideea de a ajunge sus, viaţa trecea pe lângă el, dar El credea că e mai puternic decăt ea. Ajuns la bătrâneţe speranţa că visul sau va deveni realitate începu să scadă odată cu încrederea în sine. Începu să vadă tot ce a pierdut şi să aibă regrete. Regretele i-au fost sfârşitul. Nu a putut trăi cu ele şi s-a sinucis. Probabil aceasta a fost cea mai bună alegere din viaţă, pentru că în sfârşit a ajuns în cer. Dorinţa lui ar fi trebuit să devină realitate, dar cerul era plin de zei. Ştia totul dar se simţea mai neimportant decât pe pământ, căci pe pământ era o persoană unică şi avea o idee unică, ceea ce îl făcea să fie special şi simţea că va reuşi. Dar aici era un atotştiutor între atotştiutori, la ce bun? Mai bine ar fi fost un nimic între nimicuri, măcar atunci nu ar fi realizat ce este...
Trebuia să se remarce! Trebuia să fie mai bun! Dar cum?...

Amintire

Unde eşti?
te caut, te-am pierdut?
Iubirea ta îmi luminează chipul,
dar inima?
Inima te aşteptă plângând
Sperând,
nu vii odată?...
mi-e greu fără privirea ta
mângâietoere
fără palma ce-mi mângâie şoldul
fără sărutul tău
ameţitor
fără tine toate acestea duc la uitare
Uit tot ce pot:
la început a fost lumina
După au venit oamenii
şi acum e rândul vieţii
tot ce nu pot uita eşti tu.
Pe tine te caut, nu te uit.
O parte din tine va fi mereu lângă mine:
ea nu ma va lăsa niciodată să plâng!