Realitate interioară

De ce să simt goliciunea lacrimilor pe trupul înfăşurat în zăcăminte de durere? Şi-aşa gândurile sunt obosite, iar ideile rănite. Ochii nu vor să se lipsească de amintirea ta, în timp ce umbra mea cutreieră locurile moarte ale viselor neîmplinite. Rama noastră cade uşor în prăpastia durerii, parcă alergând spre reunirea chinurilor. Aburi denşi înconjoară sfera de răutăţi a inimii mele, dar nu reuşesc să răzbată până în miezul gol al sentimentelor ce-au vrut a fi reale.
Ţepi imenşi cutreiră camerele distruse ale speranţelor deja moarte, în căutarea ultimelor urme de milă sau compasiune. Lacrimile au secat cu desăvârşire privirile ucise. Aşteptarea e neîndurătoare. Viitorul e prezentul, iar prezentul a ajuns să fie o încercare de nepăsare.
Lumina cade. Cortina se stinge.

Contemporan

Stau şi caut un vis fără-nceput,
Încerc să înţeleg neînţelesuri,
Şi ce-i mai grav:
Îmi petrec eternitatea între leşuri...
Nu cred c-a crede are vre-un folos
În timp ce noi nu dăm crezare orişicui,
În timp ce viaţa nu mai are nici un rost
Doar să lăsăm posterităţii plozi ai nimănui.
Dorim palate, aur şi mesi' îmbelşugate
Pe când nu valorăm nici cât o parte dintre rate!
Visăm comori, lumini şi bunătate
Dar nu plecam deloc de lângă aparate...
Ne pierdem în relitatea propriului abis
Nici nu mai ştim ce e aievea sau ce-i vis.
Zâmbim amar, sperând la libertate.

Meditaţie

Stau iar aici,
în gând pierdută
şi scriu furnici
ce nu ajută.

Privesc în sus
negăsind cerul,
visez plângând
curcubeul.

Muncesc intens,
dar fără rost,
doresc încet,
făr' de folos.

Un zâmbet crud,
fulgerător,
ce surâs fin,
asurzitor,

se pleacă-ncet
în studiu vag
către un vânt
sau către-un prag.

Oh, trist e totul!
Pare-acum,
că vreau să fug,
nu să m-adun.

Gânduri...

Meditez nesfârşit la trecerea timpului şi nu ajung la nici o concluzie. Doar pagini întregi, scrise fără rost, de care nu cred că îmi voi aminti vreodată. Încerc din răsputeri să găsesc un sens, un rol, un obiectiv, dar tot ce văd în faţa mea e vid. Deşi trăiesc în lumină şi simt fiecare clipă cum se scurge, undeva e o pată de întuneric ce pare ca absoarbe tot. Încep să mă îndoiesc până şi de lucrurile ce par a fi clare, precum apa sau aerul. De exemplu, cred mai mult în apă decât în aer pentru că o pot atinge, un argument infantil, dar mereu am impresia că apa simte mai mult decât noi. Şi până la urmă care e diferenţa? Presupunând că am dreptate, totul ar fi la fel. Asta mă întristează şi mai mult. Dar până şi tristeţea e o stare îndoielnică! Nimic nu e pur, perfect, nedeteriorat, poate doar imaginaţia noastră e aşa. De aceea ajungem să medităm nesfârşit...

Ramuri argintii de negurie ceaţă,
Închid ochii, apare liniştit
Din marginea neterminată de verdeaţă
Un prinţ frumos cu ochii de argint.

Capul şi-l pleacă mângâietor spre mine,
Iar ochii-i trişti m-apasă mai mult ca niciodat',
Viaţa pare o-ntinsă câmpie
Şi sper să îl revăd la un moment dat.

O picătură cade din senin,
Teiul trist scutură frunza lin
Vântul se zbate în zadar
Norii se scurg încet înspre altar.

Ce mă apasă cel mai mult e densa ceaţă,
Priviri înmărmurite şi fără de speranţă
În care indiferenţa cuprinde tot ce-i muritor.
Iubirea ce se stinge: un foc fără cuptor.

Furtună de zăpadă 2.

În jur nu puteam deosebi nimic, însă trupul se putea mişca cu o putere nesfârşită. Mâinile simţeau zăpada lipindu-se de ele şi întregindu-le. Doi fulgi au căzut pe pleoape şi am deschis ochii. Lumea era complet diferită, albă. M-am ridicat şi în locul meu am regăsit propriul trup: fraged şi lipsit de viaţă, atât de gol! Am întins mâna să îmi amintesc, şi tot ce am fost odată s-a retransferat în vechiul lui lăcaş.
Astfel, trăiam în două trupuri, eu şi copia mea: două picături de apă îngheţate. Viaţa nu mai avea rost, simţeam în noi eternitatea, era atât de dulce, de pură şi de amară. Fiecare clipă era estimată altfel, timpul era imparţial şi neesenţial. Ceea ce conta nu poate fi definit, se realiza prin putere: un sentiment de atotcunoaştere în care absolutul devine nimic.
Primul pas a fost uşor, nici de al doilea nu pot să mă plâng, lumea se arăta primitoare. Zăpada era încă acolo, furtuna pierise. Deşertul alb, învelit în mantia de gheaţă, devenise un prieten, o parte din noi. Ştiam că îl voi părăsi, dar pentru un  moment îmi aducea linişte. Mergeam agale printre fulgi şi îi simţeam lipinduse de mine. Creşteam cu fiecare clipă.

Furtună de zăpadă 1.

Mergeam încet pe marginea prăpastiei. Totul era îngheţat. Încercam să nu cad, deşi vântul era destul de puternic. Zăpada învăluia totul, mă învăluia şi pe mine. Albul era pretutindeni: peisaj abisal în care poţi să te plimbi la nesfârşit. Nesfârşit învăluit în materie înghetată. Gheaţă ce înfloreşte din fiecare ungher al minţii, ce îţi înveleşte sufletul într-o ceaţă rece, mortuară. Fulgi dansând fără scop, fără sens, doar cu o incredibilă dorinţă de viaţă. Încercam să îi prind, însă nu puteam: erau prea mulţi, prea rapizi şi mult prea dezorganizaţi - mă înebuneanu! Îi vedeam, dar dispăreau într-o secundă, învăluiţi în mister. De ce nu le puteam înţelege dorinţa, de ce eram ţinta lor?
Am stat mult timp acolo înebunită de furtună. Timpul trecea, minutele zburau, transformându-se în şi mai mulţi fulgi. Zid de gheaţă se ridica în jurul meu, cerul era departe, porţile începeau să se închidă, întunericul fura locul luminii. Speranţele se risipeau. Visele mureau. Golul se adâncea. Uitarea cuprindea gândurile. Într-un fel era mai bine. Furtuna aşeza fulgii deasupra corpului meu rece. Nu mai existam.