Alegoria iubirii

Acelaşi fior; aceiaşi strămutare;
Bătaia inimii şi visul ce dispare.
Dormim adânc şi neclintim pământul,
Dormim adănc până ne vine rândul.

Deschidem ochii, luându-ne zborul
Simţim fiorul ce ne flutură părul.

Mâhnirea ne cuprinde, ne abate
Dar o iubim, fiindcă ea face parte
Din dragoste şi freamătul ce-l susuri,
Din ura ce o porţi fără cusururi.

Plângând

Frânturi desprinse din trecut
Imagini triste ce te lasă mut;
Un gând năvalnic iar străbate cerul
Aşteptând ploaia, să răsară curcubeul.

Închid ochii şi aştept să vină
Acel gând, dornic de lumină;
Îndrept privirea către nesfârşita mare
Şi îmi doresc să fiu din nou plină de sare.

O picătur-apare din senin,
Şi vântul aspru iarăşi bate lin.
Deschid fereastra îndreptată către munte,
Iar la final doresc prea multe!

Neputinţă

Aş vrea să plâng, dar nu pot.
O rană  îmi străbate sufletul şi mintea,
E un pumnal ce îmi străpunge firea.

Aş vrea să plâng, pasiunile să fie lacrimi.
Tristeţea să devină simple patimi
Ce ard în timp fără simţite asprimi.

Aş vrea să plâng, să nu adulmec focul cel sălbatic.
Să pot să trec cu nepăsare printre Graţii,
Să fiu eratică dar fără erzii.

Aş vrea să plâng şi să sting ultima parte din jăratic.

Vis de copil

Alb, pur şi infinit.
Un copac mic şi colorat răsare de nicăieri, crescând şi ajungând la maturitate;
În jurul lui apare un câmp înflorit, care aduce zâmbetul pe buze pornind de la prima petală.
Copilul se visează alergând, poate chiar zburând;
Apar şi personajele de poveste care îl ajută să parcurgă propria-i poveste.
Vis de copil, abstract, inocent,
Ce nu poate fi distrus de nebunia lumii în care trăim.

Reverie

Văzduhul fin străfulgerat de-un fulger;
Adie marea mare de nisip!
Stă valul sur însângerat şi plânge
Patima zării-n răsărit.

E mare-amar, unde era şi nu e,
Simt calmul mării-evaporat;
Miroase-a pâine caldă şi tămâie
Şi cred acum că totu-i terminat.

Cer

Poate  ca  cerul spune mai mult decat este...

Despre natură...

Natura se repetă retoric!
Imaginaţia ne spune tot,
secretul ei încă nedesluşit este arma noastră în ajutorul vieţii.
Viaţa e patetică pe lângă natură.
Natura conţine viaţa, moartea şi o putere absolută asupra inconştientului uman.
Natura face omul sa fie om, omul fără natură fiind un nimic, un corp fără suflet.
Natura produce geniul, iar geniul o redă.
Natura e Dumnezeu....sau e mai presus de El!?...