Meditaţie

Stau iar aici,
în gând pierdută
şi scriu furnici
ce nu ajută.

Privesc în sus
negăsind cerul,
visez plângând
curcubeul.

Muncesc intens,
dar fără rost,
doresc încet,
făr' de folos.

Un zâmbet crud,
fulgerător,
ce surâs fin,
asurzitor,

se pleacă-ncet
în studiu vag
către un vânt
sau către-un prag.

Oh, trist e totul!
Pare-acum,
că vreau să fug,
nu să m-adun.

Gânduri...

Meditez nesfârşit la trecerea timpului şi nu ajung la nici o concluzie. Doar pagini întregi, scrise fără rost, de care nu cred că îmi voi aminti vreodată. Încerc din răsputeri să găsesc un sens, un rol, un obiectiv, dar tot ce văd în faţa mea e vid. Deşi trăiesc în lumină şi simt fiecare clipă cum se scurge, undeva e o pată de întuneric ce pare ca absoarbe tot. Încep să mă îndoiesc până şi de lucrurile ce par a fi clare, precum apa sau aerul. De exemplu, cred mai mult în apă decât în aer pentru că o pot atinge, un argument infantil, dar mereu am impresia că apa simte mai mult decât noi. Şi până la urmă care e diferenţa? Presupunând că am dreptate, totul ar fi la fel. Asta mă întristează şi mai mult. Dar până şi tristeţea e o stare îndoielnică! Nimic nu e pur, perfect, nedeteriorat, poate doar imaginaţia noastră e aşa. De aceea ajungem să medităm nesfârşit...