Ramuri argintii de negurie ceaţă,
Închid ochii, apare liniştit
Din marginea neterminată de verdeaţă
Un prinţ frumos cu ochii de argint.

Capul şi-l pleacă mângâietor spre mine,
Iar ochii-i trişti m-apasă mai mult ca niciodat',
Viaţa pare o-ntinsă câmpie
Şi sper să îl revăd la un moment dat.

O picătură cade din senin,
Teiul trist scutură frunza lin
Vântul se zbate în zadar
Norii se scurg încet înspre altar.

Ce mă apasă cel mai mult e densa ceaţă,
Priviri înmărmurite şi fără de speranţă
În care indiferenţa cuprinde tot ce-i muritor.
Iubirea ce se stinge: un foc fără cuptor.

Furtună de zăpadă 2.

În jur nu puteam deosebi nimic, însă trupul se putea mişca cu o putere nesfârşită. Mâinile simţeau zăpada lipindu-se de ele şi întregindu-le. Doi fulgi au căzut pe pleoape şi am deschis ochii. Lumea era complet diferită, albă. M-am ridicat şi în locul meu am regăsit propriul trup: fraged şi lipsit de viaţă, atât de gol! Am întins mâna să îmi amintesc, şi tot ce am fost odată s-a retransferat în vechiul lui lăcaş.
Astfel, trăiam în două trupuri, eu şi copia mea: două picături de apă îngheţate. Viaţa nu mai avea rost, simţeam în noi eternitatea, era atât de dulce, de pură şi de amară. Fiecare clipă era estimată altfel, timpul era imparţial şi neesenţial. Ceea ce conta nu poate fi definit, se realiza prin putere: un sentiment de atotcunoaştere în care absolutul devine nimic.
Primul pas a fost uşor, nici de al doilea nu pot să mă plâng, lumea se arăta primitoare. Zăpada era încă acolo, furtuna pierise. Deşertul alb, învelit în mantia de gheaţă, devenise un prieten, o parte din noi. Ştiam că îl voi părăsi, dar pentru un  moment îmi aducea linişte. Mergeam agale printre fulgi şi îi simţeam lipinduse de mine. Creşteam cu fiecare clipă.