Alegoria iubirii

Acelaşi fior; aceiaşi strămutare;
Bătaia inimii şi visul ce dispare.
Dormim adânc şi neclintim pământul,
Dormim adănc până ne vine rândul.

Deschidem ochii, luându-ne zborul
Simţim fiorul ce ne flutură părul.

Mâhnirea ne cuprinde, ne abate
Dar o iubim, fiindcă ea face parte
Din dragoste şi freamătul ce-l susuri,
Din ura ce o porţi fără cusururi.

Plângând

Frânturi desprinse din trecut
Imagini triste ce te lasă mut;
Un gând năvalnic iar străbate cerul
Aşteptând ploaia, să răsară curcubeul.

Închid ochii şi aştept să vină
Acel gând, dornic de lumină;
Îndrept privirea către nesfârşita mare
Şi îmi doresc să fiu din nou plină de sare.

O picătur-apare din senin,
Şi vântul aspru iarăşi bate lin.
Deschid fereastra îndreptată către munte,
Iar la final doresc prea multe!

Neputinţă

Aş vrea să plâng, dar nu pot.
O rană  îmi străbate sufletul şi mintea,
E un pumnal ce îmi străpunge firea.

Aş vrea să plâng, pasiunile să fie lacrimi.
Tristeţea să devină simple patimi
Ce ard în timp fără simţite asprimi.

Aş vrea să plâng, să nu adulmec focul cel sălbatic.
Să pot să trec cu nepăsare printre Graţii,
Să fiu eratică dar fără erzii.

Aş vrea să plâng şi să sting ultima parte din jăratic.