Furtună de zăpadă 2.

În jur nu puteam deosebi nimic, însă trupul se putea mişca cu o putere nesfârşită. Mâinile simţeau zăpada lipindu-se de ele şi întregindu-le. Doi fulgi au căzut pe pleoape şi am deschis ochii. Lumea era complet diferită, albă. M-am ridicat şi în locul meu am regăsit propriul trup: fraged şi lipsit de viaţă, atât de gol! Am întins mâna să îmi amintesc, şi tot ce am fost odată s-a retransferat în vechiul lui lăcaş.
Astfel, trăiam în două trupuri, eu şi copia mea: două picături de apă îngheţate. Viaţa nu mai avea rost, simţeam în noi eternitatea, era atât de dulce, de pură şi de amară. Fiecare clipă era estimată altfel, timpul era imparţial şi neesenţial. Ceea ce conta nu poate fi definit, se realiza prin putere: un sentiment de atotcunoaştere în care absolutul devine nimic.
Primul pas a fost uşor, nici de al doilea nu pot să mă plâng, lumea se arăta primitoare. Zăpada era încă acolo, furtuna pierise. Deşertul alb, învelit în mantia de gheaţă, devenise un prieten, o parte din noi. Ştiam că îl voi părăsi, dar pentru un  moment îmi aducea linişte. Mergeam agale printre fulgi şi îi simţeam lipinduse de mine. Creşteam cu fiecare clipă.

Furtună de zăpadă 1.

Mergeam încet pe marginea prăpastiei. Totul era îngheţat. Încercam să nu cad, deşi vântul era destul de puternic. Zăpada învăluia totul, mă învăluia şi pe mine. Albul era pretutindeni: peisaj abisal în care poţi să te plimbi la nesfârşit. Nesfârşit învăluit în materie înghetată. Gheaţă ce înfloreşte din fiecare ungher al minţii, ce îţi înveleşte sufletul într-o ceaţă rece, mortuară. Fulgi dansând fără scop, fără sens, doar cu o incredibilă dorinţă de viaţă. Încercam să îi prind, însă nu puteam: erau prea mulţi, prea rapizi şi mult prea dezorganizaţi - mă înebuneanu! Îi vedeam, dar dispăreau într-o secundă, învăluiţi în mister. De ce nu le puteam înţelege dorinţa, de ce eram ţinta lor?
Am stat mult timp acolo înebunită de furtună. Timpul trecea, minutele zburau, transformându-se în şi mai mulţi fulgi. Zid de gheaţă se ridica în jurul meu, cerul era departe, porţile începeau să se închidă, întunericul fura locul luminii. Speranţele se risipeau. Visele mureau. Golul se adâncea. Uitarea cuprindea gândurile. Într-un fel era mai bine. Furtuna aşeza fulgii deasupra corpului meu rece. Nu mai existam.

Privind prin infinitul alb

Fiecare an - fiecare vis,

Fiecare fulg – un drum spre paradis;

O clipă de fericire fără compromis,

Un nou început – nimic interzis!

Vânt, frig, viscol – toate-s în zadar,

În lumina norilor, căldura învinge.

Ne-nălţăm sper cer cu suflet murdar,

Iar însăşi viaţa pe noi ne atinge.

Înveliţi în vise, tremurând din gene,

Cu gânduri nescrise, ‘naintăm în vreme.

Plini de bucurie ne propunem iar,

Ca-n Ajunul ‚esta să facem un dar.

Alegoria iubirii

Acelaşi fior; aceiaşi strămutare;
Bătaia inimii şi visul ce dispare.
Dormim adânc şi neclintim pământul,
Dormim adănc până ne vine rândul.

Deschidem ochii, luându-ne zborul
Simţim fiorul ce ne flutură părul.

Mâhnirea ne cuprinde, ne abate
Dar o iubim, fiindcă ea face parte
Din dragoste şi freamătul ce-l susuri,
Din ura ce o porţi fără cusururi.

Plângând

Frânturi desprinse din trecut
Imagini triste ce te lasă mut;
Un gând năvalnic iar străbate cerul
Aşteptând ploaia, să răsară curcubeul.

Închid ochii şi aştept să vină
Acel gând, dornic de lumină;
Îndrept privirea către nesfârşita mare
Şi îmi doresc să fiu din nou plină de sare.

O picătur-apare din senin,
Şi vântul aspru iarăşi bate lin.
Deschid fereastra îndreptată către munte,
Iar la final doresc prea multe!

Neputinţă

Aş vrea să plâng, dar nu pot.
O rană  îmi străbate sufletul şi mintea,
E un pumnal ce îmi străpunge firea.

Aş vrea să plâng, pasiunile să fie lacrimi.
Tristeţea să devină simple patimi
Ce ard în timp fără simţite asprimi.

Aş vrea să plâng, să nu adulmec focul cel sălbatic.
Să pot să trec cu nepăsare printre Graţii,
Să fiu eratică dar fără erzii.

Aş vrea să plâng şi să sting ultima parte din jăratic.

Vis de copil

Alb, pur şi infinit.
Un copac mic şi colorat răsare de nicăieri, crescând şi ajungând la maturitate;
În jurul lui apare un câmp înflorit, care aduce zâmbetul pe buze pornind de la prima petală.
Copilul se visează alergând, poate chiar zburând;
Apar şi personajele de poveste care îl ajută să parcurgă propria-i poveste.
Vis de copil, abstract, inocent,
Ce nu poate fi distrus de nebunia lumii în care trăim.