Furtună de zăpadă 1.

Mergeam încet pe marginea prăpastiei. Totul era îngheţat. Încercam să nu cad, deşi vântul era destul de puternic. Zăpada învăluia totul, mă învăluia şi pe mine. Albul era pretutindeni: peisaj abisal în care poţi să te plimbi la nesfârşit. Nesfârşit învăluit în materie înghetată. Gheaţă ce înfloreşte din fiecare ungher al minţii, ce îţi înveleşte sufletul într-o ceaţă rece, mortuară. Fulgi dansând fără scop, fără sens, doar cu o incredibilă dorinţă de viaţă. Încercam să îi prind, însă nu puteam: erau prea mulţi, prea rapizi şi mult prea dezorganizaţi - mă înebuneanu! Îi vedeam, dar dispăreau într-o secundă, învăluiţi în mister. De ce nu le puteam înţelege dorinţa, de ce eram ţinta lor?
Am stat mult timp acolo înebunită de furtună. Timpul trecea, minutele zburau, transformându-se în şi mai mulţi fulgi. Zid de gheaţă se ridica în jurul meu, cerul era departe, porţile începeau să se închidă, întunericul fura locul luminii. Speranţele se risipeau. Visele mureau. Golul se adâncea. Uitarea cuprindea gândurile. Într-un fel era mai bine. Furtuna aşeza fulgii deasupra corpului meu rece. Nu mai existam.